Blocaj

 Nu pot să zic că toată viaţa mea, dar cu siguranţă în ultimii câtiva ani nu am plâns cât am plâns zilele astea. Cred că i se rupe şi mamei inima când imi vede ochii rosii.. Reuşesc de cele mai mult ori să mă abţin şi rar plâng de faţă cu alte persoane, iar pe cei mai apropiaţi îi ţin la distanţă de lacrimile mele.
Azi ,o doamnă se uita la mine şi încerca să facă ceva şi nu ştia ce. Fiind in mini-părculeţul din incintă e greu să treci neobservat uneori. În special când ai ochi umezi şi râuri pe obraji...


  Încă sunt internată. Pronosticurile nu sunt cele mai roze, dar cred că ele nu mă doboară la fel de tare ca faptul de a sta internat. Privesc cu umor colegele de salon, dar e tragi-comedie.
Totul.. de la rugină, la miros, la sunete...sfârşind cu grupul sanitar...ma deprimă. Încerc din răsputeri să mă adaptez...


Vreau acasă.